E prima zi…si a shitload of confusion. E prima zi si nu stiu la ce sa ma astept. In ultimele saptamani mi-am facut tot felul de scenarii, tot felul de povesti care de care mai interesante si mai radicale. Dar e prima zi si parca le-am uitat pe toate. De fapt, nu stiu daca le-am uitat sau am ales sa nu le tin minte in prima secunda in care te-am vazut.
In mintea mea trebuia sa ne intalnim si sa-ti spun una si alta, dar realitatea ma contrazice. Realitatea intotdeauna a fost o nenorocita care a ales sa-mi faca felul de cate ori a vrut; nu de cate ori a avut ocazia, ci de cate ori a vrut. Cred ca are o pasiune ascunsa in a-mi arata cat de putin control am asupra mediului inconjurator si cat de mult control imi imaginez ca am. E prima zi si toate planurile indelung gandite si calculate s-au facut praf intr-o secunda.
Ai venit te-am vazut, m-ai vazut; sunt in expectativa. De aici si confuzia de care iti ziceam; astept, dar nu sunt sigur ce astept. Poate sa spui ceva inteligent sau poate sa spun eu ceva, poate sa faca unul dintr noi ceva…ce nu s-a mai facut? Habar n-am, nu stiu ce cred ca va urma. Din cand in cand imi amintesc discutiile pe care le-am tot purtat si devin pretios. Nu-ti mai acord nici gratuitatile de pana acum si nici puterea pe care ai avut-o candva. Apoi mai uit de ele cand mai zici cate ceva de efect. Stii sa zici chestii de efect, a avut cine sa te invete. Cu atat mai mult cu cat te cunosc si ma cunosti. Ne stim atat de bine incat am putea sa vorbim ore in sir numa in chestii de efect.
Dar te asezi…si ma asez. Suntem cumva fata in fata, in contra. Ma uit la tine dar parca nu pot sa te privesc. Dar…inca nu stiu ce nu stiu si atunci mi-e mai usor sa ma pierd in secunda in care arunci cate un zambet. Plus ca esti frumoasa. Esti inca atat de frumoasa…
Dar sunt demanding. Cumva postura asta imi vine direct din suflet. Si trebuie sa ajungem sa vorbim lucruri importante. Incepem usor, cu niste povesti atat de monotone dar bizare incat ar ucide orice povestitor de calibru. Dar stiu ca lucrurile grele sunt la orizont, stiu ca imediat putem exploda intr-un cumul de notiuni pe care preferam sa le ascundem, sa le tinem departe de aceasta zona sigura ce e in totalitate imaginara.
Ah! Uite! Am ajuns si la subiectul zilei. In sfarsit. Eu iti zic, tu imi zici…
Si ne tot zicem, dar parca vorbim in gol. Parca, in mod stupid, chestiile aste de le tot zicem sunt cele mai importante lucruri spuse vreodata dar si cele mai neimportante. Nu stiu ce sa zic despre discutia asta, pare ca nu duce nicaieri. Dar hai sa iti mai zic si tu sa imi mai zici. Frumos, apoi urat; urat, apoi frumos. Curat, sar lacrimi din tine. Eu n-as putea sa plang intr-un asemenea moment, cel putin nu inca. Si parca iti simt lacrimile dar nu le cred la fel de mult cum le credeam odata. Dar cine stie, poate doar mi se pare.
Vorbim de atat de mult timp incat trece ziua. Pfft, vorbim de atat de mult timp incat cadem din important in normal. Si e cumva dubios ca am ajuns la normal, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, nu crezi? Nu ti se pare bizar ca am vorbit atat de mult iar la sfarsit am ajuns…la normalitate? La ce suntem noi?
Nu sunt decis, nu inteleg multe lucruri din cele pe care le tot discutam. Si nu inteleg evolutia asta bizara, cumva necunoscuta mie. Nu stiu cum se leaga cu planurile mele gandite cu atata iscusinta si nici cum pot sa aplic vreo ceva din tot ce mi-am imaginat. Multa liniste, multe vorbe…eu iti zic, tu imi zici…
Dar macar se termina ziua. Sau mai bine spus, nici nu stiu cand s-a terminat ziua. Cata indecizie grava si cate neclaritati! Dar macar un lucru e clar: continuam maine.