Am fost singur…apoi n-am mai fost, apoi am fost iar singur…apoi n-am mai fost. Am trecut prin zeci de paturi si ele au trecut prin mine. Cizelat, ca un cub de gheata proaspat construit, ma metamorfozez in clipe si clipe de apa, aer sau iridiu.
Ma uit in urma si nu vad ce ar trebui sa vad, nu inteleg firele ce ma leaga, nu stiu momentul in care papusarul a lasat uneltele din mana. Si cate picaturi de timp si de univers s-au scurs morbid in sangele meu rece…si cate umbre crapate de psihicul greoi al vremii reci mi-au trecut incet, ca o maree schioapa, prin pupila mult prea dilatata de vesnicia sufletului…
Nu vreau sa ma cred. Nu vreau sa ma inteleg. Nu vreau sa ma accept. De-a lungul vietii am subestimat 2 femei…si nu sunt sigur ca am vrut sau nu; dar le-am subestimat.
Crima neacceptata a unui suflu dezmembrat de campiile nesfarsite a unui intelect mort a fost ca am ajuns sa iubesc singurele doua femei pe care le-am subestimat.
Dupa ce timpul m-a incarcat de ploi, vant si luciri metalice…am ajuns sa cred ca nu trebuia sa le subestimez. Sau nu trebuia sa le iubesc. Oare care e raspunsul? Mi-l spui tu? Te rog? Si culmea e, in ciuda retrospectivei, ca prima e chiar langa mine…privesc reflexia unui geam si o vad; o aud. Iar cealalta e departe…dar ma apropii de ea kilometru cu kilometru, ora cu ora, clipa cu clipa. In epicul acestui context demoralizant, sunt intre doua iubiri: prima si ultima.
Nu-mi amintesc fetele lor…nu-mi amintesc momente, nu-mi amintesc timpul petrecut impreuna. Doar numele lor mi-a ramas stantat in minte si poate in suflet. Pe prima, nu o mai cunosc…nu mai stiu cine e sau cine a fost si nu imi mai amintesc de ce am iubit-o. Pe ultima, mi-o amintesc vag, franturi din buzele ei mai sunt inca rasfirate pe ale mele…si culmea, inca imi amintesc de ce am iubit-o.
Te intrebi de ce iti spun tie de ispitele trecutului? Findca n-ai fost aici…si mi-a fost greu. Si mintea mea a aruncat cu amintiri in mine, cu inconstienta si cu imploziile trecutului. De ce n-ai fost aici? De ce nu esti aici?
Cavoul meu, vesnicul meu cavou…perdea de lacrimi ce nu trec de mine ar fi trebuit sa se reverse. Am tatuat pe retina chipul tatalui meu; am impregnat in suflet ultima lui rasuflare; am invelita in inima mea ultima lui atingere. Eu ma traiesc!
In colbul unui ochi obosit gasesc prima piatra aruncata. Doar piatra, findca nu stiu cine a aruncat-o. Si de ar fi sa pictez cu litere adevarul momentului, m-ar invidia si ingerii, si demonii. Sub aripile cerului ma racesc si in focurile iadului ma incalzesc. Prima mi-a fost rai, ultima…iad. Dar invidia mea e ca intotdeauna am putut transforma iadul…mi-a fost in sange, mi-a venit usor.
Mi-e dor…hai odata acasa, te astept de prea mult timp, stralucire. In continuare, nu ceda…cazi in genunchi pentru mine, roaga-te, implora si cerseste. Am nevoie de slava unui pansament si de umilinta unei rani cicatrizate. Cazi in genunchi! Sau…
Sau poti sa nu mai cazi. Sunt prea puternic. Nu mai am nevoie de rugaciuni, nu mai am nevoie de preaslaviri, nu mai am nevoie de nimic. Sunt bun, puternic si intreg asa cum sunt acum. Si lesa ce o tin in jurul vietii a devenit mai groasa si mai tare ca niciodata. Sunt iridiu. Am fost dintotdeauna, doar ca mi-a fost distrasa atentia. Sunt cel mai puternic om pe care il cunosc, sunt chiar mai puternic decat tine. E un univers in jurul meu si tot e al meu, numele meu e intiparit in mii de suflete, miscari si adieri.
Ma simt…al meu! Sunt al meu! Acum, dupa atata timp, cazi in genunchi din nou. Si ia cu tine, acolo in genunchi, tot patosul inconjurarii si toata mireasma fiintelor. Hraneste-i pe toti, hraneste-te si pe tine…si apoi cazi in genunchi. Dar de data asta…cazi in genunchi in fata mea!