Cine-mi da inapoi viitorul? Tu mi l-ai luat, dar cine mi-l da inapoi?
Si cateodata, printre aburii vietii si mireasma unui trecut ce inca se taraste printre vii, simt viitorul. Il simt in pasi, in palme, in ochi. Cat de ciudat si agasant mi se pare ca dupa atat de mult timp nu am reusit sa ma obisnuiesc cu vietile furate. La inceput, am crezut ca eu fur vieti; si cine stie, poate chiar asa a fost.
Poate, cu un gram de energie si bunavointa, eu sunt hotul de vieti si acum doar le returnez: tu ia-o pe-a ta, tu pe a ta, iar tu pe a ta. Eu? Eu, intrebi? Pai eu raman cu…ce-a ramas.
Pai si ce a ramas? Nu prea mult. Au ramas farame si bucati, oglinzi si lumini. Trebuie sa imi dau seama ce fac cu ele, trebuie sa-mi imaginez un univers in care pot sa pictez fara pensula, in care pot sa adaug putin cate putin pana atunci cand ceva se transforma intr-o viata care nici nu a fost si nici nu o sa fie vreodata furata. Dar totusi, daca nu sunt eu hotul de vieti?
Daca cumva nu sunt eu cel care a furat ci, printr-un necaz celest, eu sunt cel furat? E usor sa cred ca mi se face o nedreptate, dar nu am curajul sa o cred. Daca ar fi sa existe o balanta, inselaciunea ce m-a imbratisat pana acum ar trebui sa insemne ca viitorul meu nu e furat, ci doar asteapta cuminte sa explodeze intr-un amalgam de trairi asa cum nu am mai vazut vreodata. Si asta ma sperie, deci n-am curajul sa o cred.
Deocamdata, raman eu hotul si dau inapoi. Si tot dau, si tot dau…
Dar cum facem cu viitorul? Nu de alta, dar am nevoie de el. Am nevoie sa-mi cant necazurile si bucuriile, sa-mi desenez destinul si sa-mi numar pasii, unul cate unul. Nu pot trai asa, bezmetic, pe intuneric. Facem cumva sa mi-l iau inapoi? Facem cumva sa imi imprumuti cate un pic din el si tu, si tu, si tu?
Altfel, mi s-ar parea odios sa tineti voi tot ce n-ati avut si sa raman eu fara ce am avut. Nu-mi iese calculul si nici nu stiu sa il fac altfel. Nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca daca l-as face cu adevarat, nu cred ca mi-ar placea rezultatul. Nu pentru mine, ci pentru voi. Pentru tine.
Dar cand ma uit la trecut, parca nu-i asa de lasat prezentul. Parca nu-i asa greu de trait fara viitor. Parca, parca as reusi sa incropesc ceva din magia blanda ce mi se arata in jur, alaturi de cateva cuvinte aruncate cu multa dorinta si ceva pasi in lateral; o sa ma prefac ca dansez, ca sa-mi iasa mai bine pasii in lateral. Mai toti sunt invatati in fata si in spate, dar sunt convins ca pasii in lateral sunt cei mai pretiosi.
Imi place de mine; imi place ca indiferent ce se intampla, am putere. Puterea sa ma cunosc, sa te cunosc, sa cred, sa sper, sa pot, sa fac. Si cand iau toata puterea aia si o vars intr-o zi oarecare de maine, parca am si un viitor pe care il pot dezmorti. Raman totusi cu dilema de cine a furat pe cine.
Mi-ar parea si nu mi-ar parea rau sa fiu eu cel furat. Simt ca as putea sa fiu eu cel furat fara limite, simt ca e o povara pe care o pot duce si nu doar pentru unul sau doi oameni, ci pentru mult mai multi. Ca tot ziceam de putere, cred ca o put imbutelia si apoi sa o aprind din cand in cand, atunci cand dau peste inca unul de ma fura. Nu stiu daca pot face asta la infinit, dar stiu ca pot incerca.
Bucura-te de ce-ai furat si fa plecaciuni fiindca ai putut. Acopar eu ce a ramas. Iar la sfarsit, cand tragem linie, sa stii ca nu o sa-ti cer socoteala fiindca eu sunt ala care trage linia. Si de ramai cu viitorul meu, o sa ramai cu el doar in vise si in simturi, nu o sa-l poti amagi ca eu sunt inca acolo. Bucura-te de ce ai furat si da-mi mana. Vreau sa o sarut si sa iti multumesc.
Deocamdata, raman eu hotul si dau inapoi. Si tot dau, si tot dau…