Astazi esti moarta! Astazi, esti o moarta cu ochi de frunze tomnatice si parul prins in coc…esti o moarta frumoasa.
Si da, e adevarat, eu te-am impins spre moarte…dar stii de ce? Pentru ca, acum ca ai murit, stii sa apreciezi viata mult mai profund. Si ma bucur ca eu sunt cel care te-a omorat, ma bucur ca intelepciunea sufletelor prea batrane si-a facut loc in sangele tau si te-a implinit. Cupru, argint sau platina…tu tot cavoul meu ramai!
Si ma gandeam sa mor si eu cu tine, ma gandeam ca poate ar trebui sa murim impreuna…sa dezlegam nodul credintei in doi. Dar nu. Eu am murit de prea multe ori ca sa mai mor odata. Acum, privesc doar frumusetea morbida si angelica a mortii tale. Si daca ai sti cat de frumoasa esti cand mori, daca ai sti cat de mult te iubesc cand te vad murind…
Metamorfoza a marii, tu esti mai mult decat ai putea sa fii. Imi pare rau ca nu sunt la mormantul tau sa iti dezbrac toate florile pe care le iubesti si sa le botez in sufletul tau…petale peste petale, peste petale, peste petale.
Ti-am zis ca esti frumoasa? Da, ti-am zis de mii de ori…si mi-e frica sa iti mai spun asta, mi-e teama ca nu sunt indeajuns de multe cuvinte sa pot sa te descriu.
Stiu ca suntem defecti, stiu ca noi doi suntem, poate, restul universului…dar asta nu ma mai intereseaza, fiindca eu am facut din tine universul meu. Poate de asta ne-am gasit, sa dezmintim o geneza si sa fermentam o iubire pe care nimeni altcineva nu ar putea sa o cuprinda cu gandul.
Sunt acasa. Te astept. Mi-e dor. Vreau sa te dezbrac de ganduri, de priviri, de soapte…si vreau sa te imbrac cu mine. Si goala, esti cea mai frumoasa pentru mine findca nici o haina nu te poate face mai mult decat esti…tu esti frumoasa si atat!
Asa ca…sunt acasa, te astept, mi-e dor…si cand termini sa mori, vino la mine si spune-mi ca ma iubesti!