Desigur, sunt un abil cunoscator al trecutului. Imi place sa cred ca in egala masura si al prezentului, ba chiar al viitorului. Cateodata ma gandesc ca nu ai cum sa crezi atat de mult fara sa fi vazut o farama de viitor, fara sa mirosi catusi de putin aroma unor ani ce vor trece peste tine.
Un joc de sah necinstit in care adversar mi-e destinul. Pardon, adversar ne este destinul. Doar ca e mai putin relevant si important pentru tine deoarece pot eu sa te sustin, pot eu sa te acopar, pot eu sa te trag. E putin comic faptul ca pot sa sustin atat de mult si ca am putut sa fac asta dintotdeauna. Si daca tot vorbim de comic, iti aduci aminte a cincea oara cand ne-am intalnit?
A cincea oara ne-am intalnit in realitate, departe de ochii blanzi ai lunii, departe de razele impunatoare ale soarelui, de gandurile apasatoare ale viitorului si trecutului si departe de jocul perfid al destinului. A fost…natural? Poate putin prea natural? Surprinzator, ni s-a permis o clipa, in eternitatea ce inseamna viata, sa fim simpli si sa pasim fara roti ajutatoare. Si am facut-o intr-un mare fel! Am ras, radem si vom rade intotdeauna de momentul ala.
Mai mult, probabil, fiindca a fost o gura de aer proaspat intr-un ocean de tensiune arzatoare. Cumva cred ca ala a fost momentul cand am stiut ca vom rade impreuna o viata intreaga. Si doamne, cat de important e sa razi; si cat de important e sa razi in doi, sa te bucuri. Vezi ca am mentionat bucuria si nu fericirea? Sunt diferite, dintotdeauna au fost. Dar sunt absolut sigur ca pana acum stii deja asta.
Daca fericirea a tinut intotdeauna de noi, bucuria a tinut de ce e in jurul nostru. Si chiar imi place ca am stiut si inca stim sa ne bucuram!
M-a luat valul…revin. Ce zi surprinzatoare a fost a cincea oara! Si ma intreb daca vreodata o desfasurare de evenimente atat de simple ar fi putut sa duca la ceva atat de spectaculos. Si cand stau sa ma gandesc, raspunsul e nu. Nimeni altcineva in afara de noi doi nu ar fi putut sa transforme niste dulciuri in gluma fericita ce a urmat. Cata pasiune nestavilita ne astepta la primul colt…si cum a putut sa se reverse asupra noastra. Dubios si simplu. Real. Bucurie.
Si dupa bucuria aia a urmat o bucurie si mai mare. Si o liniste. Si vorbe, multe vorbe. Imi amintesc de parca era ieri, cum stateai atat de fericita langa mine, cum te priveam in ochi de parca era un loc sfant din care nu as mai fi vrut sa plec vreodata. Mi-am construit manastire la tine-n suflet iar tu m-ai ajutat. Am pus impreuna caramida cu caramida. Imi amintesc cum am stat nedezlipiti o zi intreaga. Fara sa miscam, fara sa clipim, ochi in ochi.
Dar mai stii continuarea? Zi-mi tu mai departe fiindca sunt sigur ca inca mai stii. Si imi place cand povestesti, asa stangaci cum o faci. Pur si simplu imi place…