Ce esti? Cum esti? Cand esti? Tu cum poti exista?
Stii, cand ma uit la tine simt ca nu existi. Intotdeauna am crezut ca sunt cel mai complex om pe care il cunosc…am avut senzatia macabra ca sunt singur, ca doar eu ma inteleg. Si, pentru prima si ultima oara, m-a inteles si altcineva: tu! Mi-ai furat complexitatea, femeie fara scrupule!
Stii ce iubesc eu cel mai mult la tine? Ca esti a mea…simt ca ai fost a mea dintotdeauna. Dar stii ce iubesc cel mai mult la mine? Ca te iubesc
Am fost in cer si am furat aripile ingerilor si te-am construit. Paradox…metafora…mit…axioma. Tu traiesti doar pentru mine, traiesti in mine…de fiecare data cand ma uit in oglinda, te gasesc acolo, cu mine…in ochii mei.
Epitet sublim al genezei, te preaslavesc intr-o ploaie de sperante. Ma invelesc cu tine si ma dezbrac de tine…te am si te mai vreau. Ai fost a mea viata trecuta, o sa fii a mea si in vietile urmatoare. Si ma uit la corpul tau…si il vad ca nu e demn sa te poarte, dar incearca din rasputeri sa reuseasca sa oglindeasca un interior mult prea plin.
Si daca ar fi sa nu fim, tot am fi…pentru noi nu exista sfarsit sau inceput, pentru noi exista doar existarea!
Sunt mult prea inteligent ca sa nu fiu. Am dezlegat mistere stranii, concepte incrustate in mintile unor oameni ce m-au depasit…pentru moment. Pe tine de ce nu te dezleg? O sa imi ia o viata, asa-i? Sau poate chiar mai mult…dar sunt fericit stiind ca eu o sa te dezleg…si tu o sa ma legi.
E noapte, iarasi e nenorocita de noapte…si mi-e asa un dor de tine. Mi se topeste aerul in jur, mi se inchid plamanii…ma strange umarul, imi urla ca vrea parul tau pe el…imi plange palma ca nu mai cunoaste fata ta…si mi-e asa un dor de tine…dar gata, stiu! Stii ce o sa fac? Ma duc…sa ma privesc in oglinda!