E greu cu amintirile…
Si mi se pare atat de stupid fiindca uneori e greu sa le pastrezi iar alteori sa le uiti. Nu stiu daca as vrea ca lucrurile sa stea altfel, diferit. Cred ca e ok asa, dar as prefera poate sa fie mai usor. Prea multa lupta si inca nu sunt sigur pentru ce.
As vrea sa-ti dau tie o parte din amintirile mele, sa te imbraci pentru o clipa cu privirea mea si sa absorbi universul prin prisma nodului din gatul meu. Cred ca ar fi pedeapsa destula, zic. Inca nu m-am decis daca e cazul sa te pedepsesc sau nu, tocmai de aia cred ca doar irealul tau noroc de a privi putin prin ochii mei ar fi pedeapsa destula. Cred ca daca as vrea sa te pedepsesc cu adevarat, te-as pune sa si simti. Sa-mi simti amintirile.
Le-as dezgropa din trecutul alambicat, le-as da suflu nou si ti le-as etala cu mult tact pe masa. Apoi, te-as pune sa treci prin fiecare in parte. Si te-as nenoroci, putin cate putin, pana ai simti si tu ce simt eu acum: ca pieptul mi-e greu. E nostim cum fac diferenta eu si majoritatea oamenilor dintre durerea de inima si cea de suflet. De ce zic ca e nostim? Pentru ca ma apasa pieptul iar mie asta imi confirma ca nu ma doare inima. E ceva…deasupra pieptului.
Dar nu-ti spun mai multe, pentru ca, dupa cum spuneam, nu stiu daca e cazul sa te pedepsesc sau nu. Oricum, chiar daca ar fi cazul, nu stiu daca as face asta.
Tu ce-ti mai amintesti? Sau ce ai reusit sa uiti? Cum e la tine? Sunt atat de curios…dar norocul meu stanjenitor a facut in asa fel incat sa nu aflu niciodata. Mi-ar fi placut sa imi vorbesti ore in sir fara sa respiri. Despre amintiri. Despre cum le-ai tinut minte sau despre cum le-ai uitat. Despre cum te-ai luptat sa faci una sau cealalta si despre cum divinitatea te-a contrazis.
E frumos valsul asta imbalsamat, dar nu sunt sigur cine il dirijeaza. Nu sunt inca sigur cine alege amintirile care trebuie pastrate si pe cele care trebuie eradicate ca o tumoare pacatoasa ce iese la suprafata din cand in cand si iti provoaca o migrena universala. Pentru ca sunt absolut sigur ca nu le alegem noi. Sau nu inca. Mi-ar placea sa ma intalnesc cu cel care le alege si sa stam unul langa celalalt. Nu sa vorbim, pentru ca n-as intelege, ci doar sa stam pe o banca impreuna si sa simt ce pot simti.
Si daca tot veni vorba de asta, de ce o amintire are atata putere cat sa-ti injecteze fericire sau tristete in vene?! Iarasi, ceva care nu mi-e in totalitate clar. La tine e la fel? Sau cu trecerea timpului resimti injectia mai putin? Daca da, de unde ti-ai luat anestezicul? Nu de alta, dar l-as vrea si eu. Si nu ca sa-mi anesteziez simturile, pentru ca eu vreau sa simt tot, ci doar ca sa incerc, ca sa vad ce rest de amintire mai resimti tu.
Ce stiu sigur e ca sunt recunoscator ca simt. Sau resimt. Imi plac injectiile si mi le fac una dupa cealalta. In schimb, nu stiu ce sa fac cu amintirile de acum, din prezent. Sau cele care vor urma. Unde e locul lor? Ar trebui sa mi le fac sau sa le ocolesc si sa pastrez seringa goala pana in momentul…ales?
Tu cum procedezi? Cum reusesti sa ai curajul sa iti faci o amintire noua desi stii prea bine ca nu valoreaza mare lucru daca nu e in contextul potrivit? De fapt, sunt mai putin interesat de curaj, pentru ca il am si eu. Cred ca ce ma intereseaza e de ce vrei sa ocupi spatiu sacru cu mizerii trecatoare. Eu am mare grija cu ce amintiri si vise imi ocup boxa destinului si iti recomand si tie sa faci la fel.
De judecat, oricum o sa te judec, orice alegi sa faci. Uneori razand, alteori plangand. Dar tot o sa raman vesnic curios de care amintiri sunt mai pretioase, ale tale sau ale mele? Si care apasa mai tare pe piept. Si de ce.
Ma rog, cred ca m-a atins prea tare noima vreunui invatamant. Sau poate m-a lovit vreo amintire si nu am tratamentul potrivit. Plus ca, repet, sunt deranjat de faptul ca nu stiu daca ar trebui sa te pedepsesc sau nu. Ambele variante imi displac.
Atunci, o sa te las pe tine sa alegi. E ocazia ta. Spune-mi cu o voce antica, clara si trainica mult timp de aici incolo, ce vrei sa iti amintesti: ca te-am pedepsit pe tine sau ca am pedepsit viata?