Imi amintesc de tine din cand in cand. Am uitat de cuvinte, am uitat de gesturi, am uitat de toata nenorocirea ce inconjoara doua suflete pereche care isi intorc spatele. A fost suficient ca universul sa clipeasca pentru ca noi doi sa reusim sa ne ingropam unul pe celalalt. Sau sa ne dezgropam.
Stii, ti-am uitat mangaierea si am inceput sa-ti uit mersul. Abia, abia mai aud in departare franturi fragile ale glasului tau si cu greu mai resimt firele tale de par pe umarul meu. Ti-am uitat fata si gesturile, am uitat cuvintele pe care ni le-am spus ultima oara. De-abia imi mai amintesc privirea ta ingropata in lacrimi confuze si nelinistite. Si cine ar fi crezut ca o secunda e de ajuns? O clipa chioara si blestemata.
Nu stiu daca e de bine sau de rau, dar am inceput sa uit cine esti. Un val binecuvantat sau o ceata perfida, oricare dintre ele, mi se aseaza in fata mintii de fiecare data cand, intamplator, incerc sa-mi amintesc de tine. Nu te-am mai vazut…de prea mult timp.
Dar stii ce n-am uitat? N-am uitat crima din apus de soare. Mai evident ca niciodata, a fost cu premeditare. Mai evident ca niciodata, a fost ce nu ar fi trebuit sa fie vreodata, a existat in ciuda faptului ca nu era trecuta in cartea destinului. A venit miseleste si desi o asteptam, tot s-a intamplat zguduitor.
Vag imi amintesc discutii si pauze, liniste si galagie, plans si ras. Apoi pace. Rupturi, franturi si iar pace. Nimic asurzitor, nimic peste puteri, nimic irealizabil. Apoi, momentul cheie, clipa desemnata de nimeni si incununata de noi in care ne-am pus spate in spate; un moment scurt de liniste, m-am intors…si nu mai erai. Un moment scurt de liniste, te-ai intors si nu mai eram.
Imi amintesc ca am privit spre cer si era apusul soarelui. As fi vrut sa spun ca a fost o hotie, o talharie si nu o crima, dar nimic nu a fost furat. Imi amintesc cum s-a facut o liniste grava pictata in juru-mi dar si in mintea mea obosita de nimic si de tot.
Apoi a urmat o agitare inclestata, o lupta pentru suprematie intre a sta pe loc si a misca intr-una. A castigat miscarea, pentru ca nu mi-am gasit locul minute in sir…poate ore, cine mai stie cursul timpului atunci cand timpul nu curge? M-am uitat din nou in sus si am vazut ultima gheara de lumina. Soarele pleca la somn. Si s-a facut liniste.
Atunci s-a intamplat, ala a fost momentul in care totul a facut implozie. Miscarea mea contrasta cu linistea din jur, linistea din jur imi sufoca ego-ul, ego-ul nu imi dadea voie sa ma contopesc cu linistea. Imi amintesc ca ala a fost momentul clar ca am stiut ca mi-a murit o bucata de suflet. Si ar fi fost frumos daca ar fi murit linistit, ca un batran senil si impacat de 90 de ani. Dar nu, nu a murit linistit. S-a zbatut, a urlat, s-a sfasiat…
Doamne, cat de mult pretuiesc amintirile! Sunt ca un drog; imi circula prin vene si-mi activeaza simturile si viata. Le iubesc! Cu toate crimele premeditate de un destin neatent si cu toate glumele cosmice mijlocite de mine si de tine. Am uitat multe, dar imi mai amintesc crima.
Tu ce-ti mai amintesti?