Ce zi a fost ieri! Si totusi, azi ma trezesc dubios de relaxat si constient. E o zi nebanuit de obisnuita. Nu-mi suna a nenorocire, nu bat clopotele a dezastru, nu-mi urla gandurile. Si nici tie, din cate vad. Ce se intampla? De ce e atat de multa normalitate in aer? Nu stiu si deocamdata nici nu-mi pasa.
E inca dimineata. Nu-mi zici, nu-ti zic…
Televizorul e pornit undeva in fundal. Arunc un ochi. Si tu la fel, dar ceva incredibil de banal si monoton ne prinde. Arunci cateva conversatii simple inspre mine iar eu iti raspund cu claritatea omului ce nu prevede urmatoarea miscare. Sincer, pare o simpla zi din viata; nimic mai mult, nimic mai putin.
Mancare! Se striga de undeva din fundal iar noi, cinstiti si preacuminti, onoram. Cum spuneam, prea banal pentru momentul in care ne aflam. Si totusi, confortabil si pretios. Cuminte. Lejer. Impaciuitor. Iti zic niste lucruri care sunt sigur ca te fac sa razi si sa zambesti iar tu, ce crezi, incepi sa razi. Eu sunt ceva mai in garda; in schimb, tu pari sa fii atat de relaxata si de implinita cu momentele astea. Cred ca pur si simplu ti-e usor pentru ca e zi si pentru ca stii ca eu iti zic si tu imi zici abia pe seara.
Cu cateva cuvinte bine alese ne proptim intr-un moment de magie simpla pe care il cunoastem prea bine. Si nimeni nu mai zice nimic. Sunt doar zambete si rasete…si caldura.
Nu mi-e clar ce se intampla dar mi-e clar ca e ce trebuie. Si e ce-ar fi trebuit si ce o sa trebuiasca. Si tie iti sunt clare lucrurile astea, dar spre deosebire de mine nu stii ce sa faci cu ele. Nu stii sa le absorbi. Iar eu, incet incet, imi dau seama de asta. Imi dau seama ca ziua de ieri are nevoie de o continuare si ca tu nu realizezi ca te afli in ochiul furtunii. Un singur pas in orice directie si se dezlantuie…natura.
Dar macar, pana atunci, suntem normali, suntem convinsi ca aratam ca noi. Iti aduc aminte de niste excursii si incepi sa razi. Iti amintesi si tu de ele si vrei sa le treci in revista. Cat de usor depanam amintiri atunci cand e important! Dar in continuare tu nu-mi zici iar eu nu-ti zic.
Pierdem ore in sir uitandu-ne la celalalt din trecut dar stim ca avem deadline. Trebuie sa ajungem undeva si trebuie sa ajungem impreuna. Pardon, nu trebuie, ci vrem. Asa ca incep sa-ti zic si incepi sa-mi zici.
Neclar totul. Iti spun cine sunt si imi spui cine esti, de parca nu ne-am cunoaste pana in maduva oaselor. Si da, dupa atata timp, observ ca eu stiu perfect cine esti. Dar tu, pierduta in mirajul zilelor si in aroma unui om predestinat, vad ca nu ai nici cea mai mica idee despre cine sunt. Cumva ma bucur si imi pare rau in acelasi timp, dar macar stiu ca nu sunt vinovat de faptul ca nu stii sa vezi. Dar asta nu ma ajuta cu nimic.
Aruncam cateva zambete unul inspre celalalt, apoi cateva lacrimi, apoi o luam de la inceput. Iar eu vorbesc mult fiindca asa mi-e felul si fiindca asa si trebuie sa se intample. Incheiem brusc si pacifist. Trebuie sa plecam ca sa ajungem unde avem de ajuns. Si chiar plecam…si chiar ajungem…si totul e normal. Ala-i momentul in care realizez cu adevarat ca suntem in continuare in ochiul furtunii si nimeni n-a avut curajul sa faca un pas in afara lui. Dar nu-i nimic, cineva va trebui sa-l faca; in seara asta ramanem la normal si nu-ti mai zic nimic si nu-mi mai zici nimic. Dar sa stii, maine facem pasul. Maine iesim sa ne lasam purtati de natura. Maine, nu mai tarziu.