Mai mult ca niciodata, nu te vad. Nu stiu unde esti, nu stiu cine esti…esti departe, ascunsa in spatele unei cortine de fier. Blanda si plapanda raza de noapte, tu te gandesti la mine? Findca eu nu-mi pot lua gandul de la tine.
Nu sunt intreg fara tine. Respir greu, sufar usor…simbioza de sentimente, metafore ale creierului meu.
Stii ce e un mort fara cavou? Un mort. Tu esti cavoul meu si fara tine sunt doar o bucata de carne…rece, grava, persistenta, imaculata, la fel. Tu, sotia mea, esti cea care imi scrie recenzia sufletului…tu esti cea care ma ingroapa, tu esti cea care ma dezgroapa. Eu sunt aici ca sa ma joc cu tine, sa te contemplez in timp ce revii la viata…sa te astept acasa. Chiar, cand vii acasa? Te astept de prea mult timp si mi-e dor…hai acasa.
Si totusi, cred ca in seara asta nu te-ai gandit la mine…findca nu te-am simtit, nu am tresarit, nu m-a inselat sira spinarii. Ce a putut sa fie atat de important incat sa nu te gandesti la mine?! Si nici macar nu te-ai uitat la cer…sau macar in oglinda. Simteam.
Dar nu-i nimic, o sa te gandesti cand o sa-mi citesti scrisoarea. O sa vrei sa ma insori din nou cu pieptul tau si sa iti scalzi mana in parul meu.
Si ma cunosti, imi stii ponoasele, imi stii si raiul si iadul. Anafura de soi, vreau sa iti simt gustul, sa devorez dulcele-acrisor al buzelor tale…sa iti simt parul negru, taios, turbat…mirosul cald si dezarmant al sangelui tau…sa vad pelicula unui vis doar al nostru in ochii tai…sanul ferm, frenetic sub capul meu…picioarele alea care m-au scos de atatea si atatea ori din minti.
Hai acasa! Vino, cavoul meu, si ma cuprinde cu esenta ta si cu parfumul tau…sunt prada parfumului tau din secunda in care ai plecat, sunt doar o prada si el ma vaneaza. Si vrei sa-ti zic o axioma? Te iubesc. Asa ca vino acasa si vaneaza-ma!