Imi place sa am dreptate; sau mai bine zis, imi placea. Sa judec sfasietor si sa condamn fara drept de replica, sa imi iau roba neagra pe mine si sa pocnesc cu mult curaj ciocanul vesnic al justitiei pe masa destinului. Dar nu am facut-o niciodata din ipocrizie, neputiinta, slabiciune. Am facut-o pentru ca pur si simplu…am avut dreptate.
Dar am obosit. Am obosit sa ma mai joc cu destinul si viata, sa cuprind viitorul in menghina gandurilor mele si sa ii dau curs realitatii debordante din juru-mi. Fara lipsa de modestie, am obosit sa am dreptate si n-as dori nimanui sa invete ce am invatat eu. Partea buna in a avea dreptate e ca nimic nu te poate atinge, nimic nu-ti trece pragul fara ca tu sa te fi asteptat, nimic din ce ti s-a intamplat, ti se intampla sau ti se va intampla vreodata nu te poate detrona de pe piedestalul pe care stai.
Dar ce pierzi pentru asta? Pai, in primul rand pierzi necunoscutul. Pierzi „uite ce mi s-a intamplat astazi” si ramai stupefiat de cat de liniara poate sa fie viata oamenilor. Si de liniara, e. Dar noi n-ar trebui sa realizam asta, nu e pentru noi sa stim asa ceva. De ce? Pentru ca ne-ar afecta mintea in moduri atat de dubioase si de diferite incat nimic din ce am face nu ne-ar mentine pe linia de plutire.
Pe langa asta, mai pierzi entuziasmul si dorinta zilei de maine. Si nu pentru ca maine nu ti s-ar intampla lucruri faine, ci pentru ca deja stii ce o sa ti se intample, cum o sa te raportezi tu la acele lucruri, care iti vor fi reactiile si sentimentele. Mie nu mi-a fost frica niciodata de lucrurile astea. In schimb, am ajuns sa obosesc. Am ajuns sa cultiv atat de multe seminte si sa culeg rodul lor incat m-am decis ca e cazul sa-mi schimb perspectiva.
Bine, nu m-am decis, ci oboseala m-a impins. Apoi, curios lucru, din greseala absurda a unei discutii total inutile si inofensive am realizat ca lucrurile trebuie sa se intample. Da, lucrurile trebuie sa se intample intr-un fel sau altul, indiferent ca sunt exact asa cum le-am prezis eu, fie ca sunt diferite, sau, cel mai important, fie ca nici macar nu m-am obosit sa le prezic. Lectia mea a fost ca dreptatea mea nu ajuta sau nu impiedica lucrurile sa se intample.
Eliberare!
Urmatorul pas, la fel, dintr-o discutie razanta si necugetatoare, a fost sa absorb intelegerea asteptarilor. Iar ele sunt la fel de necunoscute si de diferite ca orice gluma proasta ce nu a fost inca spusa. Asteptarile tale sunt doar ale tale iar asteptarile mele sunt doar ale mele. Cel mai des trebuie sa ne intalnim la mijloc, nu eu sa fac ca tine sau tu ca mine. Asta inseamna ca muncim impreuna, descoperim impreuna, ne judecam impreuna, ne iertam impreuna, ne condamnam impreuna.
Eu calau, tu judecator. Tu calau, eu judecator. Fara decizii prestabilite, fara preconceptii, fara adevaruri nespuse. Ce-mi place! Eliberare!
Desigur, daca ar fi sa-ti expun grafic ce gandesc, probabil ar fi o mazgalitura. Dar nu-i interesant si frumos in acelasi timp? Nu-i fain ca pot sa fiu copil, ca pot sa-mi imaginez si ca pot sa creez fara forma? Ia mazgalitura mea si pune-o langa a ta si hai sa radem impreuna de ele. De ce sa stam seriosi sa analizam doua linii drepte si impunatoare cand putem sa radem la doua mazgalituri fara forma?
Te judec si te condamn ca n-ai curaj. Nu ma mai intereseaza dreptatea, dar ma intereseaza curajul. Vino si pleaca, taci si vorbeste, misca sau preda-te in stana de piatra. Fa ceva ca sa contribui la mazgalitura aia fiindca nu-mi place sa fiu doar calau si atat. Ce e bine si rau in acelasi timp e ca am dreptate si atunci cand tac.