Cine?
Eu, Turiceanu Vlad. Cu bune si cu rele, intotdeauna eu. Empatic, intelegator, perseverent, usor arogant, cu un gram de pragmatism adinc infipt in fiinta si in acelasi timp cu o privire vesnic visatoare, mereu pregatit pentru ce urmeaza si mereu invatand din ce tocmai a trecut. Atent, mimand inteligenta, intotdeauna pregatit sa invat mai mult si sa intuiesc. Pasiune. Daca vrei un cuvant, e pasiune.
Ce?
Poezii. Asa a inceput, cu poezii. De ce? Pentru ca ele au fost modul meu de raportare la univers, ele m-au ajutat sa descriu lucrurile care nu putea fi descrise. Cum poate un copil de 8, 10 sau 12 ani sa-ti descrie iubirea? Sau viata? Sau egoismul? Nu poate. Si atunci poeziile au fost instrumentul meu. Apoi, de-a lungul timpului s-a transformat in ceva mai mult. S-a transformat in proza, articole, scrisori si idei.
Am pareri, opinii, directii. Ti le prezint asa cum vreau eu, asa cum cred eu, asa cum stiu eu.
Cand?
De mic. De la primul stilou cu penita. Stii ce zic? Daca ai avut asa ceva, cu siguranta iti amintesti cat de multa personalitate aveau literele iesite din grandoarea unei penite ce transforma cerneala albastra intr-o insiruire de cuvinte, de altfel frumoase. De cand ma stiu, cred ca ar fi mai precis. De cand am inceput sa visez, sa iubesc, sa sufar, sa traiesc.
Unde?
Intr-o lume si un cadru mixt, sa-i spunem. Nu as fi simtit nevoia, cel mai probabil, daca mi-as fi dus existenta inconjurat de betoane. Natura m-a salvat; impropriu spus. Natura mi-a dat curs insiruirilor. Un mix sanatos de natura si betoane din care am putut sa extrag esente indeajuns de parfumate pentru a crea ce am considerat eu a fi un mix sanatos de povesti si realitate.
Cum?
Cu mult curaj. Fara curaj, nu as fi ajuns nicaieri. Fara curajul de a spune ce simt, fara curajul de a cere ce vreau, fara curajul de a risca totul pe una sau mai multe persoane, fara curajul de a recunoaste ca am defecte, fara curajul de a mi le asuma, fara curajul de a crede de la inceput si pana la sfarsit in mine si in ceea ce sunt.
Cu multa iubire. Pentru oameni? Nu. Pentru oamenii pe care eu, dupa niste standarde, idei si opinii pe care mi le-am asumat ca fiindu-mi busola morala am ales sa ii accept si sa ii inteleg? Da. Cu multa iubire si dedicare pentru acei oameni. Si cu mult respect si devotament, tot pentru ei.
Cu ochii deschisi. Sperand la mai mult dar acceptand prezentul. Fara a pretinde mai mult decat merit, fara a cere sa fiu acceptat sau inteles, fara a folosi mizerii si noroi. Intuitie si interes, atat. Vesnic bazandu-ma pe singurul lucru, cu sfintenie invatat, care sta la baza tuturor principiilor mele:
Pe pamantul asta, fiecare sa faca ce vrea…
Mai departe, tine de tine. Pe mine ma gasesti pe Facebook, Instagram si in scriitura mea. Mai mult, poti chiar sa-mi trimiti un Email sau un mesaj pe pagina de Contact.