Ma gandesc la tine ca la infinit. Tuturor li se pare ca exista un inceput si un sfarsit in orice, dar eu n-am vazut in tine niciodata inceputul sau sfarsitul. Doar ne-am intamplat. Ne-am intamplat dintotdeauna, ne-am intamplat mult inainte sa ne cunoastem si mult dupa ce nu ne-am mai cunoscut.
Ne-am cautat dinainte sa stim ca noi cautam ceva, cred ca a fost cumva ecoul unei alte vieti, a unei promisiuni ce tine de timp si eternitate, nu de prezent si de viata asta subreda si introvertita. Ecou inainte, ecou dupa…
Si totusi, cred ca cel mai mare ecou ramane momentul in care ne-am impiedicat unul de celalalt. Momentul in care ne-am izbit si am dat nastere inclestarii destinelor noastre, fapt semnalizat, articulat si felicitat de marinimia timpului printr-o nesfarsita desfasurare de unde ce aveau si vor avea sa rasune la nesfarsit. Una dupa alta, concentric, elegant, formand un dans echilibrat de amintiri si viitoare amintiri. Ciudat si totusi magic.
Ai pasit cu incredere in viata noastra, iar pasii tai au lasat urme adanci pe inima mea. Au ramas intiparite acolo si s-au dezlantuit usor, usor si pe sufletul meu. Dar vezi tu, stii cat de mult iubesc iarna. Stii cat de magici sunt primii pasi pe zapada proaspat depusa. Niste urme perfecte, ireal de credibile si adevarate.
Niste urme perfecte care raman asa atat timp cat e frig, cand totul in jurul lor isi are locul asa cum ii era destinat. Atat timp cat e frig si zapada ramane intacta, atat timp cat nimeni altcineva nu-ti deranjeaza urmele, atat timp cat destinul isi urmeaza cursul. Dar la prima schimbare, la prima ninsoare sau la primul debut al soarelui…urmele dispar.
Uneori dispar brusc, alteori se topesc incetul cu incetul iar pamantul de sub ele revine la ce era odata, la normalul nedisturbat de cantecele universului. Iar cand pasii din zapada dispar, iau cu ei si amintirile. Mai ramane doar instinctul, nevoie primordiala de simtire. E ca atunci cand pleci de acasa si stii, simti, ca ai uitat ceva. Asa e si cu pasii: nu ii mai vezi in zapada, nu iti mai amintesti unde i-ai facut sau cum i-ai facut, dar stii ca i-ai facut.
Apoi dispare si instinctul pentru ca universul se recalibreaza si revine la…normalul nedisturbat.
Pasii au relevanta atat timp cat nu te opresti. Urmele lor au relevanta atat timp cat stii de ce le-ai facut. Daca ramai cu niste urme bezmetice, devin goale si fara esenta. E ca si cum ai fi intr-o casa bantuita in care vezi fantomele in jurul tau dar nu stii cine sunt. Le vezi, le crezi, dar la un moment dat te obisnuiesti cu ele si inveti sa traiesti noul normal.
Pentru pasi, viitorul este mai important decat trecutul. Pentru urmele lor, trecutul este mai important decat viitorul. Prezentul e o irelevanta grava ce nu-si are locul nicaieri. Si daca pasii nu-i mai vad, urmele sunt goale. Iar daca urmele sunt goale, ele nu exista. Iar daca ele nu exista, tu nu existi.
Cat de frumoasa-i iarna…