Stii momentul ala in care faci ceva cu adevarat relevant sau nu faci absolut nimic, dar in ambele cazuri primesti niste multumiri mediocre? Mi se pare ca ala e un moment atat de incarca de ipocrizie si non-sens incat precede orice rautate gratuita intalnita vreodata. Un „multumesc” din complezenta se simte, nu se aude.
Si e jingitor faptul ca cineva ori nu si-a dat silinta sa inteleaga magnitudinea lucrului pe care l-ai facut, ori nu s-a obosit sa te cantareasca ca sa-si dea seama ca n-ai facut nimic. E locul ala indicent, de mijloc, unde n-ai vrea sa te afli vreodata.
Recunostinta e o arma a justitie si ar trebui tratata ca atare.
Papusarul zice: masoara-ti multumirile!