Singuratate-n adapost
dar fara rost, dar fara rost…
Astazi mi-am auzit ecoul greu.
Si mai mereu
cand se intampla sa-l aud, instantaneu,
mi se transforma sufletu-n muzeu.
Si poate-i un cliseu…
sau poate-o fi vreun semn de la vreun zeu,
dar ma feresc sa ma abat de la traseu
si de la Dumnezeu
tocmai sa nu-mi aud ecoul meu.
Dar azi s-a intamplat. Fara greseala,
din negura de veci, din imbulzeala,
a iesit la iveala.
Ce ireala
mi s-a parut o voce grava imbacsita-n raguseala.
Mi s-a parut o pacaleala,
o crunta zapaceala,
o sminteala!
Cum si-a permis sa prinda o forma asa reala?
Dar nu-i nimic, singuratatea e la adapost.
Eu prost
fiindca-m crezut ca ce a fost, a fost.
Dar nu-i nimic, oricum nu are rost.
Dar nu-i nimic, plec capul si ascult.
Ascult cum singur ma insult
si cum demult,
cand expiram si inspiram doar vant ocult
putinul mi se parea mult.
E relief de sentimente.
Revad in fata mea atat de multe voci curente
dar si evenimente
uitate in trecut si-nchise in momente.
Tresar din cand in cand printre fragmente
si tip resentimente.
Ecoul meu plin de rationamente
e nesimtit, imi cere angajamente
si vrea si argumente.
Plec capul si ascult in continuare.
Ma simt ciudat, ma simt intr-o reluare
in care
inima mea-i lipsita de valoare.
Oare?
Oare, daca nu ti-e cu suparare,
crezi c-am putea sa fim intr-unul din momentele alea rare?
Dau gandurile tare
ca sa-mi fac clipele astea mai usoare.
Ecoul greu…
desi al meu,
ma inspaimanta mai mereu.
