„Ai intalnit-o?”
Intreaba pe un ton timid
arhanghelul, ca un copil.
Nu stiu ce sa-i raspund…nu pot sa-l mint.
E inceput.
Si chiar dac-as fi vrut,
n-as fi stiut.
Stangaci, ninsori si vant in fata noastra,
ca o napasta,
se pregateau sa ne loveasca.
Si erau 2, doar el si ea,
si vantul care-i mangaia.
Problema
ce era la orizont
e ca iubirea-i muta, n-are ton,
si nu poti sa o afli doar ridicand un receptor.
Iar el, in nemurirea lui,
se fragmenta in mii de cioburi
timp de luni si luni.
Iar ea,
si sufletul si inima le dezbraca
de suferinte, de dureri, de amagiri…era ea, fata.
Cuvantul se spargea in litere,
iar el avea nevoie de putere
ca sa umbreasca-o umbra de durere.
In fericire sa nu uiti sa crezi,
sa stii ca este si poti sa o vezi,
s-o contemplezi…
Ca ea, de dor si de durere multa,
nu-l mai iubea, tacuta,
devenise muta.
Iar el, mai mult ca niciodata,
iubirea o simtea ca prima data,
nepatata.
„Ai intalnit-o?”
Pe un ton sfios,
taios,
Arhanghelul intreaba siropos.
„Am intalnit-o,
ca o intrebare veche
ce n-are pereche…
Stau de veghe
si-o privesc,
Incerc sa inteleg cat o iubesc
cat o traiesc,
si de va fi sa n-o am niciodata
in viata asta ce nu trece doar o data,
in alta viata o s-o am pe veci…aceasta fata.”
Si-asa traieste o poveste far’ de inceput,
sau de sfarsit,
sau de-a trecut.
Nu a trecut si n-o sa treaca niciodata
vreun pic din amintirea lui, in gand la fata,
sau vreo farama din iubirea lui purtata.
„Ai intalnit-o?”
„Da. Sunt fericit!”
Si uite-asa, un Dumnezeu, a amutit!
