Si cate amintiri, cate momente legate pe care n-o sa le dezlege nimeni niciodata…
Doamne, cum mi se strange inima in mine cand imi amintesc, cum mi se intuneca privirea si inghit liniste…imi transpira palmele, mi se cuminteste gandul si aud viitorul, prezentul si trecutul, toate deodata. Imi amintesc…ce-mi amintesc? Cand nu ramane nimic, de fapt, ramane totul. De aia imi amintesc fiecare pas, fiecare respiratie, fiecare zambet inabusit si fiecare petic de piele. Curaj…
A patra oara a fost totul. A patra oara a fost nesfarsitul, a fost eternitate frapanta si scantei de univers. Nu doar ca, asa cum deja stii, mi s-a oprit atunci sufletul in loc, ci mi se opreste si acum. Sau poate mi-a fost oprit de-atunci…si o sa-mi fie asa o vesnicie? Ar fi bine sa cauti raspunsul la intrebarea asta si sa mi-l dai. Aste ti-e sentinta: sa cauti vesnic raspunsul sufletului meu si sa il dai.
Tu sigur iti amintesti fiindca nimeni n-ar putea sa uite vreodata, cu atat mai putin noi. Doi prosti incununati si-o trecere intre noi. Si timp. Mult timp care si-a facut mila de dragostea noastra, de dorinta mea si de speranta ta si s-a blocat intr-un dans interminabil, chiar in mijlocul nostru.
Cand te gandesti ca e un singur moment si totusi, pot sa vorbesc 3 eternitati despre el. Pot sa-l retraiesc tocmai fiindca ala e momentul; aia e clipa; ireal, interminabil, irealizabil, viu si mort in acelasi timp, implinit in dragoste si viitor. Am fi putut trai acolo, in momentul ala, sa stii. De altfel, am si facut-o.
Si cata fastaceala a urmat, cat joc diavolesc si cat dans intrepatruns! Iti mai amintesti cum iti cerneai cuvintele? Iar eu, abil, le luam unul cate unul. Tu, usor tematoare, calculata in miscari, necunoscuta in abilitati, jucai un rol pe care nu-l stiai. Dar am fost eu acolo. Si tu stii ca daca sunt eu acolo, nimic nu mai conteaza pentru ca o sa fiu langa tine indiferent de ce s-ar intampla si o sa te sprijin asa cum Dumnezeu sprijina eternitatea. N-o sa te las vreodata sa cazi fiindca tu nu poti sa cazi. Nu atat timp cat sunt eu aici.
Suntem niste soapte ale vocilor de-atunci, si totusi…
Desi n-as fi crezut vreodata ca un singur moment o sa poata construi totul. Dar uite, un singur moment, doua vieti…si eternitate. O trecere. Nu stiu daca sa rad sau nu. E ireal sa te gandesti ca un singur moment sustine toata greutatea noastra, tot ce-a fost si ce-o sa fie, tot ce exista si nu exista. Iti simt pielea tremurand cand te gandesti la momentul ala. Iti simt si respiratia care nu stie daca sa stea sau sa plece. Si ochii plapanzi care devin si mai plapanzi.
Ai cazut pe ganduri, din nou. Pacatul tau e ca nu stii ce sa faci cu atatea ganduri. Ia-ti patru ganduri si baga-le in momentul ala; masoara-le de patru ori, gandeste-le de patru ori, traieste-le de patru ori. Apoi asteapta patru minute si trimite-mi patru cuvinte…
Si cine ar fi crezut, in afara de Dumnezeu si de mine, ca un moment poate sa care greutatea noastra pe veci?