Oamenii sufera. Nimic mai complicat, nimic mai simplu. Fie ca vorbim de cei care sufera pentru motive mai mult sau mai putin reale (si da, unii sufera pentru un Iphone) sau cei care au suferinta inradacinata adinc in propria fiinta, fiecare are dreptul, nevoia si permisiunea de a o face nestingherit cum stie el mai bine. Nu sunt aici pentru a negocia durerile fiecaruia, nici pentru a diferentia problemele existentiale; sunt aici sa observ si sa impart observatii.
In primul si in primul rand, cred cu tarie (I’m a strong believer, cum ar zice americanu’) ca un ins poate fi afectat atat la nivel constient ca si subconstient de aproape orice. Prin prisma naturii usor obsesiv-compulsive cat si a overthinking-ului practicat in mod natural si repetat, am ajuns sa cunosc si sa interactionez cu multi oameni diferiti.
Unii constienti de problemele lor, altii mai putin; unii din clase sociale de mijloc sau mai sus, altii…din nicio clasa sociala; unii care au reusit sa se adapteze schimbarilor sociale, altii cu stigmata de inadaptati social tatuata in minte. Lucrul comun care i-a legat pe toti, cel putin pana acum, este suferinta personala.
Desi suna dramatic si cumva ca un superlativ incredibil de greu de atins, de cele mai multe ori nu este cazul. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca oamenii pot fi deranjati de aproape orice si mai mult, ca pot ascunde dureri banale resimtite cu o magnitudine mult mai mare la fel de usor.
Revin la ce spuneam si anume ca un om al societatii actuale poate fi afectat de aproape orice. De ce zic asta? Sau la ce ma refer? Pai daca as fi cinic, as putea sa impart suferinta in mica, medie si mare, conform unor standarde si delimitari proprii (suferinta este subiectiva, nu poate fi cuantificata de un factor exterior. Facem acest exercitiu explicativ doar cu rolul de a demonstra ceva).
Cei mai multi oameni traiesc si ascun suferinte mici sau medii zilnic; unii chiar pe parcursul a ani de zile. Si cand spun asta, ma refel la lucruri banale ca lasatul sosetelor in mijlocul casei, atinsul din greseala prin mijloacele de transport, sforaitul, sedentarismul, banii, etc. In traducere, exista persoane care sunt deranjate in mod real de o alta persoana din aceeasi casa care isi lasa hainele aruncate, iar asta nu este neaparat o problema fiindca e un deranj, nu o suferinta. Ea se transforma intr-o suferinta interioara abia cand isi face prezenta repetitiv in mintea celui care o traieste. Desigur, acelasi proces de gandire poate fi aplicat si pe celelalte exemple.
Aceste exemple (si multe altele) suna destul de banal, dar ele sunt o problema tocmai prin prisma faptului ca sunt ignorate. In momentul in care constientizezi ca exista o problema, incerci sa o rezolvi; daca nu constientizezi sau ignori, atunci lasi loc ca acea problema sa creasca.
Inchei seria exemplelor mici si medii cu un studiu de caz, sa-l numim, urmarit cu atentie mea specifica asupra a doi adolescenti proveniti din medii diametral opuse (adica unul avea bani iar celalalt, nu). Din cadrul suferintelor mici si medii, cel sarac suferea pentru ca nu avea posibilitati financiare pentru a isi face traiul universitar mai usor pe cand celalalt suferea pentru ca ma-sa nu ii dadea banii necesari pentru a isi lua ultimul model de Iphone. (pentru context, ma-sa nu-i dadea bani din cauza unui exces de zel si pentru a prove a point, deci nu din lipsa).
Situatia celui bogat a continuat cam 3 saptamani. Situatia celui sarac era o chestuine repetitiva si existenta dintotdeauna. In acea perioada destul de scurta am putut sa observ cum suferinta unui om care are totul poate fi infinit mai mare decat a celui care nu are nimic. Motivul? Cel sarac a resimtit nevoile vietii, intr-un stadiu incipient le-a reprimat, ulterior le-a scos la suprafata iar in cele din urma a acceptat situatia actuala si s-a impacat cu asta.
Celalalt, avand tot ce isi doreste si posibilitatea de a avea mai mult absolut oricand, a reusit sa se transforme iremediabil in 3 saptamani. Suferinta lui interioara a devenit reala, a iesit la suprafata, complet vizibila, apoi a fost innabusita, imbuteliata si retraita pe parcursul unor perioade lungi de timp. Repet, toate acestea vizibil. Suntem la 10 ani distanta in momentul in care scriu aceste randuri iar acest om inca are ca punct de referinta momentul Iphone. Am incheiat exemplul. (as fi vrut sa spun „citatul”. Ar fi fost funny.)
Suferintele mari, in schimb, nu sunt atat de complicate fiindca sunt mult mai evidente si mai usor de inteles. O sa le las pe acelea deoparte (pierderea unui om drag, depresia constienta, lupta cu propriile boli fizice sau mintale, etc.) si o sa ma focusez pe 3 poate la fel de importante si mult mai prezente la mase: bunastarea celor din jur, iubirea si succesul.
Cumva sunt interconectate, dar daca ar fi sa le izolam, oricat de prost ar suna, majoritatea oamenilor sunt suparati ca oamenilor din jur le merge bine. „De ce ala e fericit si eu nu? De ce ei se iubesc si noi nu? De ce ala castiga atata si eu nu?” – cam asa am putea sumariza exemplele de mai sus.
De cele mai multe ori, aceasta suferinta este una pregnanta si foarte bine construita pe interior. Se bazeaza exclusiv pe „altii au/pot dar eu nu” si este fundamental gresita, dar asta nu o face mai putin prezenta ci dimpotriva. E cumva cea mai des intalnita de mine pe parcursul intregii mele experiente.
Un astfel de om nu este constient de natura problemei si nici nu vrea sa fie pentru ca o astfel de constientizare este grea si dureroasa. E mult mai usor sa dai vina pe univers/viata/karma decat sa-ti asumi ca ar trebui sa fii mai bun, sa te schimbi sau sa muncesti mai mult. Scuza cel mai des intalnita este „fac deja asta” sau „am incercat dar universul e impotriva mea”.
Evident, aceste lucruri nu exista iar singura scapare e autoanaliza. Este extrem de greu sa schimbi non-stop baremul, sa ridici tot timpul limitele si sa incerci in mod constant sa le depasesti, iar marea majoritate nu sunt dispusi la a se dezvolta personal in acest fel pentru ca…e greu. Dar nu suntem aici pentru a oferi solutii acestor probleme; probabil o sa fac asta intr-un articol dedicat.
La sfarsit, o sa-mi permit sa-ti ofer un sfat mai mult sau mai putin pretios (in functie de cum privesti tu situatia) si o concluzie absolut monumentala, complet reala si identificata mai degraba cu o axioma decat cu o teorema: oamenii suferinzi nu vor sa fie auziti, ci vor sa fie ascultati.
Motivul? Simplu: individualismul va prima de cele mai multe ori. Asta inseamna ca „suferinta mea este mai mare decat a ta” si ca „nu ai tu de unde sa stii prin ce trec eu”, indiferent ca este asa sau nu. Si atunci, un om care sufeta la nivel personal sau interior nu are nevoie de sfaturi sau interventii, ci e suficient sa il asculti.
Simplu fapt ca isi poate exterioriza suferinta, ca ii poate da un nume, ca poate pune degetul pe ea il face sa se simta mai bine, chiar daca acest sentiment nu este complet real. Si nici nu ar trebui sa fie, fiindca vorbim de peticirea unui mental bolnav care nu ar trebui niciodata facuta decat de oameni avizati. Speranta e realizarea acestui lucru.
Pana atunci, nu uita sa asculti pe cat de mult poti si pe cat de bine poti. Crede-ma, ajuta mai mult decat iti poti imagina si ajuta inmiit mai mult decat orice remarca personala pe care ai putea tu sa o prezinti cu referire la situatia celuilalt. Iar daca tu esti cel care sufera, cauta ajutor specializat, motiveaza-te ca sa te poti autorepara sau sufera in continuare pana cand n-o sa mai suferi. It’s that simple!