V-ati despartit, stiu. Drama, nenorocire, durere, nebunie, liniste, regret. Totul e destul de liniar, cel putin pentru o vreme. Asta, evident, dupa ce trece impactul initial; dupa primul val care ia de cele mai multe ori forma de tsunami, scufunda tot, rascoleste tot. Desi suna ciudat sau stupid, aia e partea buna a unei despartiri. De ce zic asta? Pai e simplu, aia e singura parte in care sentimentele sunt scoase din context, minimizate sau maximizate.
Ala e un moment clasic de adrenalina in care nimic nu se simte asa cum ar trebui sa se simta. El tipa mai tare impins de ea, ea plange mai mult impinsa de el…si tot asa. Ma rog, in liniii mari, evident; lucrurile oricand pot sta invers. Dar ce trebuie sa intelegi este ca mai nimic din ce se intampla in momentul despartirii, fie ca el dureaza 10 minute sau 2 saptamani, nu este indeajuns de ancorat in realitate.
Iti trebuie prea multa luciditate, ca om, sa poti gestiona un asemenea moment. Repet, cum am mai facut-o si in multe alte articole, vorbim aici despre iubire adevarata, despre relatii bazate pe aceasta iubire, despre oamenii care simt in mod real tot ce inseamna sa iubesti cu adevarat.
Si atunci, suntem aici, in buimacia momentului in care doi oameni nu mai inteleg nimic din ceea ce pana atunci numeau realitate. Cum spuneam, aici e partea buna din tot procesul tocmai fiindca esti buimac, nu intelegi foarte bine ce ti se intampla, lucrurile se misca repede, totul capata o alta forma iar tu nu reusesti sa intelegi sau sa asimilezi aceasta noua forma.
Dar partea asta, de cele mai multe ori, trece destul de repede. In curand, fiecare din cei doi parteneri migreaza spre o noua etapa, mult, mult, mult mai grea. In functie de tipologia fiecaruia, poate ajunge la aceasta etapa imediat dupa prima sau pot exista pasi intermediari.
Pasii intermediari pot fi negarea, neasumarea, viciile, uneori evadarea, increderea fara temei si multe alte lucruri asemanatoare. In alte cuvinte, daca nu ajungi direct la cea de-a doua etapa, poti sa te apuci de mers in club si in excursii, doar ca sa negi faptul ca te-ai despartit; poti sa bei, sa fumezi, sa te folosesti de orice viciu ca sa-ti fie ceva mai bine si sa nu resimti; poti sa-ti acorzi mai multa incredere si sa-ti spui ca celalalt e de vina iar tu esti perfect, astfel alegand calea unei noi relatii. Acestea sunt doar cateva exemple, absolut toate evident negative, cea mai rea fiind inceperea unei noi relatii.
Daca intri intr-o noua relatie fara sa asimilezi, intelegi si accepti lucrurile bune si rele din precedenta, fara sa-ti inchizi cicatricile, nu doar ca o sa distrugi viata unui om nou, dar vei intra chiar tu intr-un vartej din care e posibil sa nu mai poti iesi o viata. Vei repeta la nesfarsit niste greseli pe care nu le-ai inteles, nu le-ai acceptat, nu le-ai reparat si pe care nu ti le asumi. Aici discutia e mult mai lunga, o vom trata separat la momentul potrivit.
Revenind la cea mai grea etapa, si anume etapa doi. Hai sa ii spunem etapa gandirii. Asta e momentul in care v-ati despartit, a trecut tsunami-ul initial iar acum esti doar tu, intre 4 pereti, si trebuie sa procesezi cu adevarat ce ti s-a intamplat si ce vi s-a intamplat. Iar asta e un moment critic tocmai pentru ca iti vin in cap 1000 de intrebari iar tu nu ai nici cea mai mica idee la care sa raspunzi, cu atat mai mult ce sa raspunzi.
Oare cine a gresit? Oare de ce? Cand a fost momentul? Cum as fi putut face lucrurile altfel? De ce eu? De ce noi? – si multe, multe alte asemenea intrebari. Evident ca fiecare intrebare are inca 1000 de variante de raspuns in capul tau. Si evident ca fiecare raspuns este pus de 1000 de ori sub semnul intrebarii, din nou.
Chin. Asa se numeste. Si daca stii cum sa il gestionezi, iesi bine din povestea asta. In schimb, daca nu il gestionezi, cazi psihic si iti va fi foarte greu sa-ti revii pe plan moral si sentimental de unul singur. Dar asta-i secretul si magia in acelasi timp: daca reusesti sa o faci singur, inveti foarte multe lucruri, accepti lucrurile altfel, le intelegi cu totul si cu totul altfel.
Iar in toata vraja asta mai mult sau mai putin sanatoasa (in functie de tine), intervine la un moment dat regretul. Aici se naste pentru prima oara gandul „oare ar trebui sa ne impacam?” care evolueaza ulterior in „cum ar fi sa ne impacam?”. Raspunsul este nu, de cele mai multe ori. Ti-l dau eu, taios si realist, ca sa nu-ti ingreunezi prea mult mintea.
Impacarea presupune un efort mintal absolut gigantic si trebuie ca intotdeauna ambele parti sa aiba o inteligenta emotionala si morala peste medie pentru a avea succes. De aceea, in cele mai multe cazuri si de cele mai multe ori, raspunsul meu va fi nu. Nici macar nu incerca.
De ce sunt atat de ferm? Pentru ca si aici exista mai multi pasi, iertarea si intelegerea fiind doar doi. Acestia sunt cei mai usori, culminand cu cel mai greu: acceptarea. Respectiv, o sa-ti fie usor sa intelegi ce s-a intampla, sa uiti, sau sa ierti. In schimb, ca sa poti merge cu adevarat inainte, trebuie sa accepti. Iar pentru cei mai multi asta e borderline impossible.
Dar exista si cazuri in care speranta impacarii si impacarea propriu-zisa poate avea sens. De cele mai multe ori tine de inteligenta, empatie si evolutie. Daca ambii sunteti inteligenti si intelegeti foarte bine ce vi s-a intamplat, care sunt cauzele, cum putea fi rezolvata situatia la momentul respectiv, daca puteti empatiza unul cu celalalt suficient de bine incat sa intelegeti pozitia fiecaruia si poate cel mai important, daca in timpul in care ati fost separati, ati evoluat ca persoane.
Mintal, se creeaza niste asteptari in mintea fiecarui om. Mai ales cand vorbim de iubire adevarata, aceste asteptari nu doar ca raman la fel, ci cresc considerabil. Daca noi doi (eu si tu, cel/cea care citesti) am fost impreuna intr-un cuplu, ne-am iubit cu adevarat, ne-am despartit si dupa 3-6-12-24-etc. luni s-ar pune problema impacarii, am asteptarea ca in acest interval de timp tu ai devenit o persoana mult mai buna, mai valoroasa, ai evoluat si traiesti altfel. In caz contrar, cel putin la nivel mintal, eu ma intorc la persoana de care m-am despartit; care, de altfel, e FIX persoana de care am fugit in momentul ala. Deci n-are sens daca ambii sau doar unul dintre parteneri e in acelasi punct ca atunci cand v-ati despartit.
Desigur, la mijloc intervin si greselile fiecaruia sau doar a unuia. Repet, cum am mai spus-o si in multe alte articole: cand vorbim de iubire adevarata, absolut nimic nu este de neiertat. De cele mai multe ori, o sa vezi iubirea asta nelimitata din partea parintilor catre copii, dar la fel de nelimitata se simte si in cadrul unei relatii, atunci cand e cazul, evident.
Recomand smerenie, intelegere, lupta, curaj, actiune si multa demonstratie pentru inculpat sau inculpati. Trebuie sa intelegi ca increderea unuia sau a ambilor e cel putin subreda, asa ca vorbele isi pierd foarte mult din greutate. Faptele, actiunile sunt arme mult mai potrivite pentru o asemenea situatie. Deci fa lucruri, indiferent cum sunt si indiferent cum o sa te faca pe tine sa pari. Ai un singur scop, respectiv fericirea ta si a celuilalt, iar de cele mai multe ori e pe viata, cand vorbim de astfel de cazuri. De asta orice altceva ar trebui sa paleasca ca si importanta, cu atat mai mult cand vine vorba de frica ta fata de ce ar putea sa se intample sau cum ar putea sa arate.
La sfarsit, daca ai ajuns pana aici, iti recomand sa nu incerci sau sa te gandesti la o impacare; singurul moment in care te sfatuiesc sa faci aceste lucruri e atunci cand stii cu toata fiinta ta ca celalalt e omul tau, cand stii ca iti doresti o viata alaturi de celalalt si esti dispus (atentie) sa faci orice. Iar aici, „orice” nu e spus metaforic, ci literalmente orice.
Atunci cand iti doresti indeajuns de mult sa fiti un cuplu in doi, fa totul pentru a face asta o realitate. Altfel, puteti fi doar alti doi in cuplu, la fel de normali si reali ca orice alt cuplu de pe pamantul asta. Dar nu memorabili. Niciodata eterni si niciodata memorabili.