Peisaj pitoresc printre oameni, buluc,
Cand sufera viata si visuri se duc
Sa moara uscate pe prispa iubirii
Iar ochii sa crape de ciuda privirii.
Se zguduie mersul cand tu n-ai curaj,
Cand pleci capu-n fata ca un personaj,
Cand speli fericirea cu ganduri murdare
Si speri sa-ti ajunga o simpla spalare.
Sisif te vegheaza din propria-ti umbra,
Iti face pontajul pe calea ta sumbra,
E primul la start cand incepi batalia
Si ultimul gand cand inchizi pravalia.
Te uita uitarea cand pleci iar in lume
Pe singura plata, pe propriul renume,
Te nasti zi de zi cu speranta uitarii
Si mori cu succes de pe urma iertarii.
Te-nghite pamantul cand stai de pomana,
Te bate si vantul, si ploaia sarmana…
Te spanzura timpul ca esti indecis,
Te judeca gandul ca tu l-ai ucis.
De aia n-ai voie sa uiti ca esti om
Si sa nu-ti faci viata ca pe metronom.
Cand scena se-nchide, se trage cortina,
Sa stii ca nu mori ci ca moare rutina.
