Ma simt ciudat. Ma simt ca si cum eu cer mai mult decat merit, desi amandoi stim ca nu e asa. Nu-mi place cand taci. Si nu inteleg de ce o faci sau cum reusesti, pentru ca eu nu as putea sa tac in preajma ta, nu as avea taria sa nu-ti spun lucruri.
Imi cade greu toata povestea asta; nu ma darama, nu ma indeparteaza, dar ma apasa mai mult decat iti imaginezi. S-ar putea sa fie vina mea, poate asociez eu tacerea cu ceva ce n-ar trebui asociata, dar realitatea crunta e ca nu am o problema cu tacerea, ci am o problema cu tacerea ta. Imi place linistea, imi place sa n-aud nimic, dar nu-mi place sa nu aud nimic de la tine.
Si resimt asta de ceva vreme, resimt cum eu iti spun lucruri, cum imi pun la bataie sufletul gol, iar tu doar il aprobi. Stii ca nu e suficient, nu? Stii ca si tu trebuie sa-ti dezgolesti sufletul pentru ca lucrurile sa aiba insemnatate, da?
Mi-ar placea sa inteleg mai bine de ce o faci si cum alegi. Daca eu nu spun nimic, nici tu nu o faci? Si ce se intampla daca eu nu…mai spun nimic? Si tu o sa faci la fel?
Nu pot sa te rog sa vorbesti si nici nu ar trebui. Nici sa pot si nici sa te rog. E ceva ce tine de tine, e ceva ce tu trebuie sa intelegi si sa faci. M-am gandit mult; e posibil sa nu simti nevoia sa vorbesti cu mine asa cum o fac eu cu tine, dar nu cred ca e asta. M-am gandit si ca poate nu-ti place sa faci asta, dar mi-ai aratat in nenumarate randuri ca iti place si ca poti sa o faci cu usurinta. Cred doar ca ti-e frica. Cred ca simti o teama concreta si vibranta de ceea ce ai putea sa spui; daca cumva aflu mai multe decat ar trebui? Daca cumva aflu cu adevarat cine esti? Si daca cumva nu o sa-mi placa cine esti?
Si e stupid, fiindca nimic din ce-ai putea spune n-ar avea cum sa ma indeparteze vreodata de tine. Eu iti devorez cuvintele la fel de bine cum iti devorez fiinta. Orice spui, esti sau gandesti e un adevarat festin pentru mine si mi-as dori sa intelegi asta, sa vezi si tu ca lucrurile sunt asa.
Spune-mi orice, oricand, oricum si o sa vezi ca sunt acolo sa ascult si sa inteleg, fara judecata si lucruri meschine. Doar suport. La fel cum imi doresc ca si tu sa fii suportul meu atunci cand scot pe gura tot ce gandesc, cateodata nefiltrat. Dar spune-mi lucruri, pentru ca nu-mi place cand taci.
Simt ca te pierd cand e liniste intre noi, iar asta pentru ca simt cum pierd clipe in care am putea fi mai mult decat doi oameni ce stau fata in fata. Nu am destule cuvinte sa-ti spun ce insemni pentru mine la fel cum nu am destule cuvinte sa-ti spun tot ce vreau sa-ti spun. Si cred ca asta e si motivul pentru care imi doresc sa te aud tot timpul. Si sa te inteleg, sa te descopar, sa te iubesc.
Spune-mi ce vrei, dar numai sa-mi spui ceva. Iar cand ti-e frica, spune-mi si mai mult.