Astazi e ziua, o simt in vene. Cumva linistea de ieri mi s-a parut nenaturala, nepotrivita, bataia de joc a destinului. Si mai mult, stiu ca astazi trebuie sa iesim din ochiul furtunii pentru ca daca nu o facem acum, atunci cand?
Dar nu sunt impulsiv si nici pushy. Inteleg mersul lucrurilor si inteleg oamenii. Si nici nu fac jocuri de culise cu tine pentru ca n-are sens. Asa ca ma trezesc normal si banal, la fel ca si tine. Fara reprize, fara doleante, fara lanturi.
Zambesti. Si vad ca e zambetul tau, ceea ce mi se pare cel putin dubios. Dar apoi inteleg, pentru ca iti zambesc inapoi doar ca si reactie, doar pentru ca o simt si fara nimic altceva atasat. Deocamdata e dimineata si nimic nu prevesteste ce urmeaza. Probabil ca ar trebui, dar dintr-un motiv anume, nu se intampla asta. Nu-i nimic.
Nu-mi zici, nu-ti zic. Dar povestim despre seara ce a trecut. E deja un obicei de sange sa povestim cu drag si spor despre ce a vazut fiecare, ce a simtit, ce a observat, cum si ce s-a intamplat. Imi place obiceiul asta pentru ca ma ajuta sa te vad mai bine. Si pe tine te ajuta sa ma vezi mai bine. E si al naibii de fun, nu? Imi iau laptopul pentru ca am niste lucruri de facut iar tu iti iei telefonul si ne lovim de inca un inceput de zi normala. Ma uit la tine din cand in cand si tu te uiti la mine; si zambim. Radem. Glumim. In cele din urma iti gasesti ceva de facut si suntem amandoi distrasi. Deocamdata.
Dar seara bate la usa si amandoi stim ca vine momentul sa-ti zic si sa-mi zici. In background-ul mintii, in timp ce-mi fac treaba, mai fac si calcule, scenarii. Nu mi se potrivesc toate dar macar imi dau un punct de start. Nu stiu de ce dar am impresia ca de data asta o sa functioneaze si nu o sa-mi pice toate pe jos la fel ca acum doua zile. Dar ce crezi, timpul trece intr-o clipire, seara vine si tensiunea momentului se instaleaza comod. Imi pregatesc scenariile, deschizi gura si…scenariile mele se dau disparute. Asta e, improvizez, vorbesc pe loc, natural si prezent.
Si in sfarsit dupa atata timp iti spun si imi spui…
E primul pas in afara ochiului furtunii iar acum, mai decis ca niciodata, il facem impreuna. Si chiar il facem. Nu ma asteptam la ce-i aici, afara. Banuiam furtuna dar nu o asteptam. Si eu tot iti zic, si tu tot imi zici. Si tot mai facem cate un pas.
Cu toate astea eu sunt mai adunat. Tu esti calma, intinsa undeva in vederea mea periferica, iar eu asa cum deja stii, conduc discutia. Dar tu nu esti calma ci doar dai impresia. La inceput, ma deranjeaza fatada asta linistita. Cu cat facem pasi imi dau seama ca e doar un zid fals. Nu stii ce sa spui sau cum sa o faci. Nu ai nici cea mai mica idee despre cum sa gestionezi situatia. Esti pe taram total necunoscut.
Eu, in continuare adunat si complet, incerc sa-ti dau indicii. Te-am pregatit pentru asta, te-am pregatit pentru ce se intampla acum si pentru lucruri si mai grele de-atat. Nu-mi dau seama daca ai uitat asta sau daca nici macar lucrurile alea nu se mai leaga acum in capul tau. Pari complet si iremediabil pierduta. Iar eu par disperat sa te ajut sa te gasesti. Doua lupte, ambele sortite esecului. Nu poti sa gasesti un om care nu-ti spune unde s-a pierdut la fel cum nu poti gasi un om care nu-ti spune unde e.
E punctul critic fiindca se rade si se plange in acelasi timp. Explozii de lumina si culoare, sunete, dans de sentimente! Daca faci un pas in spate, e chiar frumos ce se intampla. Atat de viu si de real! Dar imi dau seama ca e punctul critic fiindca de fiecare data cand raman fara cuvinte reusesc sa gasesc altele noi iar de fiecare data cand taci reusesti sa taci si mai mult. Si uite asa vine si concluzia: esti prea pierduta ca sa te pot gasi. Si nici macar nu stiu daca vreau sa te mai caut…
Dar cat de viu e totul, pana la ultima secunda! Cat de plin de univers si de destin! Cat de curat si armonios! N-am mai vazut un dans atat de perfect orchestrat. Si sper sa nici nu mai vad; oamenii nu sunt pregatiti pentru perfectiuni.
Cat de frumos e in afara ochiului furtunii! Atat de real, tumultuos, vibrant. Cat haos la un loc! Mult haos, dar atat de frumos…