Mi se pare ca timpul trece prea repede. Si stii ce mi se mai pare? Ca odata cu timpul, si noi trecem la fel de repede, dar cumva mai afectati si cu mai multe semne. As fi vrut sa zic cicatrici, dar m-am abtinut. Nu stiu daca e cazul.
Mi se pare ca trecerea timpului e faina, naturala, plina de necunoscut si cunoscut in acelasi timp. E ca momentul ala in care astepti la rand pentru inghetata nestiind cate cupe vrei sau ce aroma. In schimb, trecerea oamenilor mi se pare usor in opozitie, cu accent pe usor – fiindca nu vreau sa fiu stigmatizat pentru ingroparea omenirii.
De ce zic asta? Pentru ca pare, cumva, ca toti se indreapta in acelasi loc: o izolare sociala intre mai multi sau mai putini, cu accent pe o presupusa bunastare si o falsa implinire. Sa-ti exemplific. Hai sa vedem ce-ai facut anul trecut…sau acum doi ani, sau acu 3 ani. A inceput anul, ai fost pana la munte cu prietenii, apoi ai venit acasa si te-ai odihnit (dupa relaxare, cum s-ar spune), apoi ai iesit de cateva ori la baut/mancat tot cu prietenii, a venit Pastele si l-ai petrecut cu familia, a venit vara si te-ai dus la mare cu prietenii, ai mai iesit de cateva ori, a venit Craciunul si l-ai petrecut cu familia sau prietenii.
Si asta e tot. Evident, pe langa munca de zi cu zi sau vrajeala de podcast pe care o asculti ca sa devii mai erudit sau vrajeala de sala pe care o faci ca sa devii mai sanatos. Si cam asta e. Ti-am rezumat anul in 2 propozitii. How funny is that?
Muncesti ca sa faci bani. Ca sa mergi cu aceeasi cativa prieteni in aceleasi cateva locuri. Ca sa vorbesti aceleasi lucruri.
Iti amintesti de copilarie? Aia da aventura! In copilarie, oricine iti putea fi prieten. Orice alt pusti/pustoaica de aceasi varsta avea potentialul de a-ti deveni legatura sociala. De ce? Pentru ca atunci, daca iti placea de copilul respectiv, ai fi impartit ciocolata ta cu el indiferent ca nu va cunosteati. Chiar daca erai egoist, tot ai fi impartit-o fiindca idea de nou era mult prea interesanta.
Fiecare zi putea sa aduca absolut orice. La propriu. De ce, oare, nu mai putem sa impartim o ciocolata asa cum o faceam odata?
Eu chiar am incercat si inca incerc. Mi se pare interesant sa ai curajul sa vorbesti deschis cu un strain. Sa stati la aceeasi masa si sa ii spui ce-ai facut acum doua saptamani iar lui sa i sa para interesant. Mai mult, sa-ti povesteasca si el aceleasi lucruri. Totusi, pare aproape imposibil pentru ca oamenii sunt reticenti.
Mi-ar placea sa nu fie, dar sunt. Mi-ar placea sa iesim la o masa, fara sa-i spunem intalnire, confrunare, bauta, sau oricum altcumva ai putea cataloga, si sa…impartim o ciocolata. Mi-ar placea sa fiu singur la masa si, de nicaieri, sa vina ea sa se aseze absolut intamplator iar apoi sa impartim o ciocolata. Sau sa fac eu asta.
Cred ca asta-i bucata de spirit care ne lipseste si pe care trebuie neaparat sa o regasim. Impreuna. Delicat, cu bucurie, sincer si real. Asa ca, te astept la o ciocolata. Promit sa o impartim. Tu doar trebuie sa te prezinti, iar eu doar trebuie sa te plac…sau invers.