Rupta din petala sortii si din clipe ce n-au vreme,
Ai ajuns o nestemata, aruncata prin poeme.
Prin poeme chiar te port, cu curaj si cu ardoare,
Iar cu mintea iti asez doar iubire la picioare.
Parul lung si pielea fina inca stau in propriu-mi suflet,
Le alint plin de dorinta si apoi ma pun sa cuget
La cum noi putem vreodata sa traim vesnic asa,
Sa nu fiu fantoma ta, dar nici tu sa fii a mea.
Ingropata in pareri, plina de necunoscut,
Imi zambesti si ma privesti intr-un mod nemaivazut.
Iar eu cu durerea beata, amortita de divin,
Stau si plang pe-o vreme-n care multul era mai putin.
Supara-mi inima blanda si imbracama-n venin,
Pune-ti o dorinta goala si asteapta-ma, ca vin.
Rupe un trecut din lanturi si da-i voce sa vorbeasca,
Stai si-asculta-l printre soapte si asteapta sa se-opreasca.
De-ai avea curajul vesnic sa-ngropi luna printre stele,
Eu n-ar trebui s-omor toate gandurile mele.
De-ai avea taria sfanta sa dai foc la nestiut,
Eu n-ar trebui sa caut ce-am avut si n-am avut.
Te cunosc, dar nu te stiu. Ce ciudat mi se intampla,
Tu esti moarta, eu sunt viu, iar durerea ma incanta.
Tu m-ai cunoscut deodata si asa ma ai o viata.
Limita far’ de-orizont, vrei sa fii a mea prefata?
