Si ce a mai trecut…si a trecut, nu a mai stat in loc. Ce avea sa treaca a trecut, ce s-a oprit nu a mai vrut sa treaca. Mi-e dor de tine…pentru a nu stiu cata oara. Cavoul meu, unde ti-e raceala? Unde ti-e singuratatea ce ma invelea? Unde esti tu, cu mangaierile tale metalice, cu sufocarile tale? Nu imi mai iei aerul…
Astept sa mor in bratele tale, dar astept de prea mult timp. Incep sa ma mor. Nu mai suport atata aer in mine, nu mai suport atata piele rece si atat par inclestat. Vino acasa, hai sa ma dezgropi si sa ma ingropi in tine.
Am vrut sa ma imbrac, am vrut sa-mi iau un tricou pe mine, dar m-a indepartat, m-a refuzat…mi-a spus ca e cladit pe tine, mi-a spus sa nu iti stalcesc amintirea ta, sa il pastrez intact. Miros a tine. Vorbesc a tine… Si cand pasesc, te simt pe umerii mei ca un cer necrozat de prea multe amintiri, ca o aripa grea de inger scaldata in lacul de sange al demonilor mei. Stii ce e cu adevarat de neiertat? Ca mi-au plecat demonii, m-au parasit ca niste hiene melodramatice care nu-si mai au rostul. Am cazut in genunchi, i-am implorat sa mai ramana, dar mi-au zis ca nu mai sunt eu, mi-au zis ca fara tine sunt gol si nu mai au ce sa imi ia…s-au plictisit de mine, nenorocitii. Iar ingerii, saracii, s-au prefacut in stane de piatra si mi-au ignorat vocea iridica…mi-au spus ca nu au timp de mine.
Astept sa-mi scrii, sa-mi spui cum esti…ce faci, unde te-ai mai pierdut. Te simt in fiecare zi…te iau in casa mea in fiecare noapte. Si doar stii cat de mult te iubesc. Si eu parca n-as vrea sa te iubesc atat de mult, dar cearta ochii ca le-am luat lumina, ma cearta nasul ca nu-ti mai simte parfumul imbietor, ametitor, naucitor, toxic…ma cearta urechile ca nu le mai ofer glasul suav. Si le-as taia pe toate daca as sti ca ar fi bine, dar m-ar certa sufletul.
Vreau sa pacatuiesc. Vreau sa te dezbin, sa te ingrop in cel mai ascuns colt al sufletului meu si sa te las acolo ca sa inveti sa imi iubesti linistea. Frunza tomnatica sau fulg turbat, de fiecare data realizez ca te uit…si nu vreau sa te uit. Apasa-mi sufletul, deznoada-ma…
Si e asa tarziu, iubito! Si e asa tarziu…
Cu mana tremuranda, vreau sa inchid ferestrele…si le inchid. Cu brate obosite si cu priviri fricoase, aplatizat, inconstient si prea turbat de o secunda oarba ma indrept si inspre usa…vreau sa inchid usa. Mi-e frica! Mai bine inchid ochii decat sa inchid usa, atat de frica imi e. Daca cumva te-ntorci in seara asta si usa e inchisa? Daca te-ntorci maine dimineata? Daca peste o zi, o saptamana, o luna?! Cum sa inchid usa?! Sau poate nu te mai intorci acasa…
Zi-mi, ma mai iubesti? Mai esti…femeia care m-a implinit?
Zi-mi, cum sa inchid usa? Si simt cum mi se scurge sangele din mana ce o intind spre usa, simt cum brusc le-am trezit interesul tuturor hienelor si ca niste vulturi primordiali sar toti pe mine, ingeri si demoni, doar ca sa vada rezultatul: o inchid sau nu? Iar eu, cu umarul de plumb, cu fruntea obosita de atata praf de stele si cu fata ta impregnata pe retina nu stiu ce sa le raspund…o inchid sau nu?
Miros a tine, vorbesc a tine, respir a tine…traiesc a tine. Si te iubesc, curmat de suferinte inselatoare si iertari neprihanite…si te iubesc cum ma iubeste diavolul si ma blesteama cerul ca pot iubi atat de mult…si te iubesc…
Si e asa tarziu, iubito! Si e asa tarziu…